Șarpe & porumbel - Shelby Mahurin

Autor: Shelby Mahurin

Editura: Leda

Anul publicării: 2020

Pagini: 496

„Șarpe&Porumbel” o noutate pe care mulți au așteptat-o. Copertă frumoasă, multe cuvinte de laudă și fanarturi frumoase - toate acestea indică o lectură excelentă. Dar este chiar așa? 

 În regatul Belterra, vrăjitoarele sunt vânate de așa-numiții Vânători și arse în numele bisericii. Regula este clară: nu permiteți niciodată unei vrăjitoare să trăiască.

Lou, este o vrăjitoare care și-a abandonat clanul și a făcut lucruri teribile pentru a supraviețui în Cesarine. Uneori, chiar se deghizează ca bărbat, deoarece  o femeie singură este deja un motiv de suspiciune într-un ținut care trăiește sub o supraveghere constantă și în grija unui arhiepiscop implacabil.

           După un jaf eșuat, Lou este forțată să se căsătorească cu Vânătorul Reid Diggory. Și aici stă ironia poveștii: o vrăjitoare care se căsătorește cu un vânător de vrăjitoare! Chiar dacă căsătoria oferă protecția de care Lou are nevoie,  cum ar putea să trăiască o vrajitoare cu un vânător?!?

Citind „Șarpe&Porumbel”, am simțit că am primit o cutie frumoasă, dar, din păcate, nu există ciocolată în interior. Aici lipsește ceva. Ce nu mi-a plăcut? În principiu, totul, de la creația rudimentară a lumii, povestea ilogică, naivă, până la personajele slab creionate. Dialogurile sunt artificiale, lente, descrierile lui Lou și Reid se concentrează nu pe trăsăturile lor de caracter, ci doar pe aspectul lor fizic (amândoi sunt obligatoriu frumoși) sau pe garderoba pe care o poartă. Despre lumea unde este setată acțiunea, aflăm că există niște munți, dar și marea (pentru că orașul miroase a pește). Autoarei nu-i păsa de descrierea orașului unde se desfășoară întreaga acțiune. Există un rege acolo, dar domnia lui este limitată doar la organizarea balurilor, deoarece puterea reală din oraș este exercitată de arhiepiscop (nu știu de ce, pentru că nu se pune problema altor ierarhi) și vânătorii de vrăjitoare. Nu știu cum sunt organizați vânătorii, nu ni s-a explicat, dar  am avut  impresia că este un grup de băieți adolescenți.

M-a amuzat descrierea căutării unui castel misterios, păzit de vrăjitoare, sigilat cu o vrajă de o mie de ani, un castel căutat de mulți ani de către toți vânătorii și pe care protagoniștii noștri îl găsesc fără dificultăți, după o scurtă călătorie prin pădure. Aș dori să adaug că unul dintre însoțitori este moștenitorul tronului, care dispare din castelul regal, el rătăcește liber o săptămână sau două în pădure și nimeni nu îl caută.

Nu există nimic de menționat despre psihologia personajelor, deoarece pur și simplu nu există așa ceva. Sentimentele lui Lou și Reid se bazează exclusiv pe atracție fizică, deoarece celelalte trăsături ale personajelor sunt menționate de autoare, dar nu sunt confirmate de personajele principale. Lou este hoață, minte, ucide, greșește din punct de vedere moral și nu are inhibiții. Reid este un slujitor fanatic al bisericii care, fără ezitare, ucide și arde femei, doar pentru a se transforma într-o clipă într-o fecioară stângace. Am impresia că și relația ură-dragoste ar fi putut fi desenată într-un mod mai interesant. Din păcate, autoarea a ales calea cea mai ușoară.

Vrăjitoarele din roman sunt împărțite în vrăjitoare albe și roșii (de sânge), dar aceasta nu este o divizare bine-rău, ci doar despre tipul magiei. Prin intermediul personajului principal, autoarea încearcă să-l convingă pe cititor că vrăjitoarele sunt foarte rănite, persecutate și exterminate nemilos, dar, pe de altă parte, în paginile cărții, apar ca niște femei crude, nemiloase, înzestrate cu puterea de a ucide și de a transforma într-un mod teribil. Acestea cer compasiune și libertate, dar nu își declară dorința de a trăi în pace cu oamenii, își doresc doar  să acapareze puterea și să detroneze familia regală. Ca să fiu sinceră, nu am empatizat cu vrăjitoarele sau vânătorii de vrăjitoare, pentru că există cruzime de ambele părți.

Sunt conștientă de faptul că este literatură YA, iar predictibilitatea este un element destul de comun. În ciuda acestui fapt, cred că posibilitatea de a prezice anumite acțiuni, relații de familie etc. în acest caz, a fost prea mare.

 Poate că voi citi următorul  volum, dar va fi doar din curiozitate, pentru că această carte  nu m-a atras suficient încât să aștept cu nerăbdare continuarea ei.

Circe - Madeline Miller

An aparitie: 2020

Autor: Madeline Miller

Categoria: Literatura Universala

Colectie: Paladin Fantasy

Editura: PALADIN

Nr. pagini: 422

Zeii greci par a fi cei mai recunoscuți în zilele noastre. Toată lumea a auzit de Zeus, Atena, Apollo sau Hermes. Există însă și zei mai puțin populari, a căror existență este cunoscută doar de cei mai mari fani ai mitologiei. Printre cei mai puțin cunoscuți se încadrează și Circe - fiica zeului Helios, care este cu siguranță diferită de alți zei.

Probabil că majoritatea dintre noi o cunoaștem pe Circe din povestea lui Odiseu (Ulise), care în drumul său de întoarcere către Itaca natală a ajuns pe insula ei, unde echipajul său a fost transformat de vrăjitoarea care locuia acolo în porci. Dar cum arăta trecutul lui Circe? Ce s-a întâmplat cu ea înainte de a locui pe insula Aiaia? De ce era acolo? Madeline Miller a decis să umple acest gol oferindu-le cititorilor ei o poveste care începe imediat după nașterea fiicei zeului soare.

Circe este fiica puternicului zeu al soarelui Helios și al nimfei mării Perseida. Din păcate, fata nu este nici pe jumătate la fel de minunată și extraordinară ca frații săi. Ea rătăcește în jurul palatului tatălui ei, ignorată de toată lumea. Doar pentru un timp. Când se dovedește că Circe are o mare putere care ar putea să-l amenințe pe Zeus însuși, este trimisă pe o insulă unde trebuie să rămână singură pentru totdeauna. Pentru a își ocupa timpul, fata își dezvoltă abilitățile, care în timp devin puternice. Soarta ei, în ciuda exilului, se va intersecta, printre alții, cu Dedal, Minos și Minotaurul, Medea și Jason, dar mai ales cu Odiseu, a cărui prezență pe insula îi va schimba pentru totdeauna viața.

Madeline Miller a creat un roman bazat în întregime pe motive mitologice. Este o poveste despre mituri populare prin ochii lui Circe. Pentru cei care nu sunt foarte familiarizați cu aventurile zeilor greci, cu siguranță va fi o aventură mai interesantă decât pentru cei care au citit deja mai mult de un roman inspirat din mitologia greacă. Și asta se datorează faptului că scriitoarea a rescris ceva ce a fost deja scris de mai multe ori. După atâtea opinii excelente și laudabile, mă așteptam la o aventură fantastică și magică și, din păcate, nu am găsit nimic de genul acesta aici. După începutul promițător a fost doar mai rău. Dacă ar trebui să-o descriu pe Circe într-un singur cuvânt, ar fi „plictisitoare”.

Nu am văzut de multă vreme un personaj atât de stupid, pierdut și incolor ca un șoarece. Ea este protagonista care în prima parte a cărții își plânge de milă și nu vede nicio problemă cu comportamentul ei, nu luptă pentru ea însăși și așteaptă pe cineva care să îi ofere  totul pe o tavă de aur. Ca o prințesă Disney, pare să aștepte un prinț pe un cal alb care să îi schimbe soarta. În a doua jumătate, există o transformare teoretică care este foarte ușor de prevăzut și care nu aduce nimic caracterului personajului. Fiecare decizie pe care Circe o ia este complet logică pentru mine.

Pe lângă personajul principal, Circe, ne întâlnim cu o întreagă galaxie de zei olimpici, titani și creaturi mitologice. Scriitoarea a conturat destul de interesant realitatea și legile care o guvernau, deși mi-aș fi dorit  mai multe conspirații sau intrigi. Datorită acestui fapt, romanul ar fi beneficiat cu siguranță de dinamism și acțiune. Odată cu relocarea nimfei Circe pe insula Aiaia - locul exilului ei, complotul se întinde incredibil. Întrucât personajul principal este singur acolo, scriitorul ne „delectează” cu multe monologuri și descrieri, la care doar cei mai persistenți nu vor adormi. Alungarea ei dă naștere unei etape noi în viața ei lungă.

Am menționat deja că autorul tratează cititorul ca și cum ar avea un Alzheimer avansat? Vă voi da un exemplu. Pe primele pagini ale cărții aflăm destul de exact cum a fost copilăria personajului principal. În copilărie, Circe era calmă, iar cea mai mare plăcere a ei era să stea  pe podeaua obsidiană din palatul tatălui ei, la picioarele lui. Fata stă singură de cele mai multe ori și este ingnorată atât de părinți cât și de frați. Ce e în neregulă cu asta? Ei bine, la jumătatea cărții, autoarea se referă la copilăria lui Circe și explică că Telegonos, fiul ei, este atât de neliniștit și veșnic năzuroz, deoarece a moștenit aceste trăsături  de la ea! Până la urmă, și-ar fi dori să alerge în copilărie, să se teamă de furia tatălui ei. Pacat ca autorarea a uitat ca atunci când era copil, Circe, chiar când era singură, niciodată nu a încercat să alerge în jurul camerelor goale ale palatului lui Helios, că era atât de liniștită încât cei din jur uitau că este prezentă. Din păcate, există multe astfel de „scăpări”.

Pe scurt: Autoarea s-a inspirat din mitologia greacă, practic a folosit-o ca schelet și a umplut spațiile goale cu dialoguri și descrieri suplimentare. În acest fel, aproximativ vorbind, a fost creat romanul „Circe”. Prin urmare, este dificil să ai surprize mari, dacă știi, chiar și pe scurt, mitologia greacă. Și, practic, este cea mai mare dezamăgire a mea. M-am așteptat ca autoarea să adauge mai mult de la sine, să creeze o poveste separată, dar cu zeii greci în fundal. Între timp, primim miturile alese, doar cu alte cuvinte. Uneori, voiam să pun cartea deoparte pentru că știam cum se va încheia povestea Minotaurului, ce se va întâmpla cu Odiseu după ce va părăsi insula și așa mai departe. Desigur, Madeline Miller încearcă să o diversifice prin țeserea de noi povești între cele cunoscute, adăugând unele lucruri, dar, în general, formula aleasă nu s-a dovedit destul de bună pentru acest roman. Poate dacă autoarea ar fi spus povestea unui alt zeu dintr-o mitologie mai puțin cunoscută, aș fi citit cartea cu mai multă plăcere. 

Maree inalta - Cilla Borjlind, Rolf Borjlind

An aparitie: 2019

Autor: Cilla Borjlind, Rolf Borjlind

Categoria: Literatura Universala

Colectie: Bestseller

Editura: PARALELA 45

Nr. pagini: 432

Unul dintre primele cuvinte pe care le asociez cu poveștile scandinave cu detectivi este insula. Multe romane își au acțiunea pe o anumită insulă. Cred că acțiunea pusă pe o insulă adaugă o atmosferă mai bună și, în plus, nu toate romanele pot avea loc la Stockholm, pentru că ar fi foarte plictisitoare. Duo-ul Borjlind ne duce atât la Stockholm, cât și pe o insulă în „Maree înaltă”, primul volum, dintr-o serie de cărți ale căror personaje sunt Tom Stilton și Olivia Rönning.

Într-o noapte cu lună plină, o tânără însărcinată este victima unui omor extrem de crud. Martor accidental al crimei este un băiețel. Investigatorul Tom Stilton nu reușește să afle motivul sau să găsească autorul crimei. Ba mai mult, Stilton nici nu cunoaște identitatea victimei. Decenii mai târziu, Olivia Ronning, studentă la Academia de Poliție, pregătește o lucrare despre această crimă inexplicabilă. Folosind toate sursele disponibile, ea încearcă să strângă cât mai multe informații posibile. Cu toate acestea, cel mai dificil este să ajungă la omul care a condus  ancheta: Tom Stilton... Deosebit de ciudat este faptul că nimeni nu vrea să îi ofere Oliviei informații despre locul în care se află Tom. Aparent, a încetat să lucreze la poliție din motive personale - după această enigmatică declarație, toți cei întrebați au tăcut. Olivia nu numai că îl va întâlni pe Stilton, dar ancheta ei îl va stimula, îl va ajuta să redevină omul care a fost. Cooperarea lor reciprocă, inițial forțată, va aduce rezultate excelente în rezolvarea misterului, și este unul dintre cele mai interesante fire ale acestui roman. Olivia face greșeli, are momente de îndoială, dar continuă să avanseze – să obțină răspunsuri la întrebările deranjante este cel mai important pentru ea. Nu este de mirare că vitalitatea ei are un efect revitalizant asupra lui Tom Stilton. Modul de investigare al Oliviei nu este singurul subiect intrigant al romanului.

În paralel, violența și frica izbucnesc pe străzile din Stockholm. O serie de videoclipuri sunt postate pe internet, în care persoane fără adăpost sunt bătute brutal, provocând agitație. Poliția încearcă să îi găsească pe cei responsabili și printre principalii suspecți, surprinzător, este o gașcă de adolescenți. Până la urmă, cum pot fi legate aceste două povești?

Cilla și Rolf Börjlind, autorii, garantează un ritm bun al narațiunii, care are mai multe povești paralele, dar în final ne dăm seama că toate sunt legate între ele. În acest scop, în afară de Olivia și Tom, mai avem câteva personaje interesante: boschetara Vera, proxeneta de lux Jackie Berglund și mega antreprenorul corupt Bertil Magnusson, implicat în explorarea tantalului în Congo.

 „Maree înaltă” este o lectură în timpul căreia anxietatea ți se strecoară pe sub piele și uiți să respiri. Este o poveste care captivează, ducând cititorul într-un vârtej al evenimentelor. Și sunt destul de multe, pentru că se întâmplă întotdeauna ceva nou, ceva care dezvălui încet mai multe imagini mici. Numeroase fire se împletesc între ele, creând o imagine complicată. Protagoniștii sunt personaje extraordinare, profund definite. Sunt oameni obișnuiți, cu emoții complexe, oameni torturați de trecut. Finalul acestei povești este destul de neașteptat. Nu cum bănuiam că va fi și nu cum mă așteptam. Dar e altceva. Mult mai bine decât credeam.

La început, Olivia nu mi s-a părut un personaj deosebit de interesant. De fapt, am avut impresia că doar investigația pe care a preluat-o ca parte a sarcinii de vacanță i-a permis să găsească o anumită stabilitate. Cu câțiva ani în urmă, tatăl ei a murit, iar după moartea lui au rămas doar amintiri și remușcări că nu a putut fi lângă el. Faptul că, în calitate de polițist, a fost una dintre persoanele implicate în crima de pe plajă, o face să se implice pe Olivia. Mi-a plăcut încăpățânarea și dorința ei de a descoperi adevărul, dar în același timp faptul că nu a putut să se oprească atunci când totul s-a complicat, mi s-a părut complet lipsit de rațiune.

Totuși, dacă ar trebui să aleg cine m-a nedumerit cel mai mult, ar trebui să-l indic pe Tom Stilton - tipul care a părăsit brusc poliția (locul unde lucra) și a dispărut. M-am întrebat ce a trebuit să se întâmple încât a simțit nevoia să lase în urmă tot ce avea/cunoștea. Imaginea despre el este foarte incompletă, așa că va trebui să aștept următorul volum al seriei pentru a umple câteva spații goale.

Pe scurt: „Maree înaltă” nu este doar o poveste cu detectivi, ci și un roman moral care ridică probleme sociale extrem de importante. În acest complot elaborat, o mulțime de spațiu este ocupată de problema persoanelor fără adăpost și a prostituției, care au fost expuse dintr-o latură complet diferită, mai emoțională, mai puțin stereotipică. Pentru că aceasta este o poveste Gri. Nu alb-negru.

Rețeaua Alice - Kate Quinn

An aparitie: 2019

Autor: Kate Quinn

Categoria: Literatura Universala

Colectie: Blue Moon

Editura: LITERA

Nr. pagini: 480

Nu cred că trebuie să mai conving pe nimeni că istoria are multe secrete și povești fascinante. Uneori trebuie doar să privești altfel pentru a descoperi ceva uimitor. Și asta a făcut Kate Quinn în romanul său „Rețeaua Alice”. Ea s-a inspirat din evenimente reale  și personaje autentice, uimitoare, și pe această fundație a creat o poveste palpitantă despre femei puternice, hotărâte, care nu au ezitat să sacrifice totul în numele luptei pentru ceea ce a fost important pentru ele.

”Dacă eram femei normale, eram acasă acum, refoloseam frunzele de ceai, înfăşuram bandaje, ca să contribuim la efortul de război, nu umblam înarmate cu pistoale şi trimiteam mesaje codate, ascunse în agrafele de păr. Luptătoarele ca mine şi ca tine nu sunt evaluate după aceleaşi standarde ca femeile normale…”

 Povestea se derulează pe două planuri. În anul 1947 o întâlnim pe tânăra Charlie, care încearcă să-și găsească cu orice preț verișoara dispărută în timpul războiului. Așa ajunge la casa unei femei pe nume Eve. O femeie care a fost spioană în timpul Primului Război Mondial. Și astfel evenimentele din anul 1947 se împletesc treptat cu cele din anul 1917 pentru a arăta în cele din urmă cititorului că aceste două femei au fost unite nu numai de un curaj extraordinar, ci și de un bărbat crud.

Soarta ambelor femei se împletește accidental și observăm cum se schimbă luptând cu trecutul, trăind regretul, pierderea și dorința de răzbunare. Romanul este puternic concentrat pe eroinele feminine, dar există și bărbați bine creionați, care vor fi pentru Eve și Charlie o sursă de durere, confort, dezamăgire și fascinație.

Personajul Evei m-a fascinat încă de la primele pagini când am întâlnit o Eve bețivă, chinuită de demonii trecutului, pentru a descoperi treptat cât de dificilă a fost viața ei. Atitudinea ei eroică, mintea ascuțită, curajul și carisma mi-au trezit constant respectul. Atât povestea separată a Evei, cât și a lui Charlie, și mai târziu povestea lor comună ne povestesc despre o minunată prietenie predispusă la mari sacrificii. 

Este greu de crezut, dar  multe dintre firele pe care Kate Quinn le-a folosit în romanul ei se bazează pe evenimente reale. Autoarea a folosit povești și anecdote despre femeile spioni, care în timpul Primul Război Mondial au format un grup de rezistență sub comanda Louisei de Bettignies. Interesant este că „Rețeaua Alice” infirmă câteva mituri legate de femeile implicate în spionaj. După cum se dovedește, Serviciile de informații britanice erau foarte restrictive în alegerea femeilor care spionau pentru ele. Aceste femei trebuiau să fie virtuoase, sociabile și să vorbească perfect mai multe limbi străine. Erau, de asemenea, feminine la limită, dar nu-și foloseau farmecul pentru seducție și cuceriri sexuale, beneficiau doar de privilegiile și stereotipurile cu care feminitatea era asociată și uneori încă este  asociată.

Rețeaua  de spioni Alice  a mizat pe credința stupidă a bărbatului că femeia este o ființă fragilă care nu ar putea niciodată să poarte și să folosească o armă,să trădeze pentru a obține informații sau să folosească orice mijloc necesar pentru a își atinge obiectivele. În timp ce mulți bărbați credeau că salvează lumea, femeile își asumau zilnic riscuri prin obținerea, codificarea și distribuirea informațiilor cruciale obținute chiar de pe buzele inamicilor care au greșit subestimând sexul „fragil”.

Kate Quinn aduce un omagiu acestor femei excepționale care adesea și-au sacrificat sănătatea și chiar viața pentru a se dedica unei cauze mai mari. Datorită lor s-au obținut victorii, mulțumită lor frontul a suferit schimbări, datorită lor inamicul a a fost încolțit și învins.

Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, femeile au fost îndepărtate din pozițiile pe care le ocupau în absența bărbaților și, din nou, bărbații au căpătat putere asupra sexului feminin. Acest lucru este exemplificat în două moduri de autoare, apariția colecției New Look a lui Christian Dior, care a pus accentul pe elemente vestimentare feminine care confereau eleganță, feminitate și fragilitate și faptul că Charlie nu a putut să-și mute propriul cont bancar fără acordul tatălui ei sau a unui posibil soț, chiar dacă avea vârsta legală.

A fost foarte interesant să urmăresc cele două războaie din perspectiva unor femei care au fost direct afectate de conflicte, dar mi s-a părut revoltător că femeile care au inspirat-o pe autoare să compună personajele ei au fost pur și simplu șterse din istorie. Este ceva obișnuit să studiem aceste perioade bazate pe povești scrise de bărbați și  să aflăm despre realizări deosebite obținute exclusiv de bărbați, dar această carte m-a făcut să mă întreb, dacă nu cumva, multe povești despre femei incredibile s-au pierdut în timp și aceasta este o constatare foarte tristă.

”Dar nu-i ajuta la nimic să se gândească prea mult la modurile în care puteau fi prinse. Ascult-o pe Lili: teme-te după ce-a trecut primejdia. Înainte de asta, e un lux pe care nu ţi-l permiţi.”

Pe scurt: „Rețeaua Alice” este un roman în care ficțiunea literară se împletește fără probleme cu istoria reală, fără a pierde niciodată din vedere ceea ce este cel mai important - eroinele rețelei Alice. Deși poreclele lor erau nume de  florilor, cu siguranță nu erau flori delicate. 

Un complot intrigant, personaje expresive, o serie întreagă de emoții, anii de război furtunoși pe fundal, referințe deosebite la Baudelaire și la poezia Florile răului, adică toate ingredientele unei rețete de succes. Recomand!

Grit. Puterea pasiunii și a perseverenței - Angela Duckworth

Autor: Angela Duckworth

Categoria: Dezvoltare Profesionala

Editura: PUBLICA

Nr. pagini: 380

Majoritatea oamenilor visează să crească copii de succes și fac tot ce pot pentru a reuși acest lucru, cumpărând cele mai bune jucării, asigurându-le lecții suplimentare cu profesori particulari, vizite la muzee și așa mai departe.  În mod literal, părinții își educă copiii să fie asemeni unui  computer, dotați cu o cantitate mare de informații, adesea fără a-și face griji pentru personalitatea copilului.

Și o fac pentru că, teoretic, copilul trebuie să meargă la o școală bună și să studieze din greu înainte de a merge la o universitate de prestigiu. Altfel, cum să prospere în această viață?

Știm însă că în profunzime, a fi un student genial nu este suficient pentru a reuși. Dar de ce mai este nevoie? Gene bune? Relații bune? Sau pur și simplu să fii foarte norocos?

Celebra psiholog și scriitoare americană Angela Duckworth,  spune că cel mai important pentru obținerea succesului este pasiunea și perseverența. Cartea sa ilustrează viu fraza „Fără undiţă, fără plasă, nici un peşte nu vei prinde”.

Talentul este supraevaluat. Ce calitate este cea mai relevantă pentru succes: talentul sau muncă asiduă? Această întrebare a fost pusă în mai multe sondaje din Statele Unite și 66% dintre cei intervievați au declarat că determinarea și munca grea sunt cele mai importante calități pentru angajarea unei persoane. Dar adevărul este că oamenii cred intim că talentul are o importanță mai mare decât munca grea. Într-un studiu din anul 2011, experții în muzică au fost instruiți să asculte două înregistrări făcute de doi muzicieni și, în final, să spună care dintre cei doi muzicieni este mai bun.

O înregistrare a fost făcută de un muzician presupus talentat, iar cealaltă de un muzician cu mulți ani de pregătire dură. Deși experții au spus anterior că sunt în favoarea unei pregătiri dure, majoritatea au ales muzicianul cu presupusul talent natural.

Cert este însă că experții au ascultat melodii foarte asemănătoare, interpretate de același muzician. Adevărul este că în toate domeniile, de cele mai multe ori, oamenii care sunt prezentați ca talentați în mod natural sunt considerați mai valoroși decât oamenii care muncesc din greu într-un anumit domeniu. Efort> Talent

Pentru Angela Duckworth, efortul valorează de două ori mai mult decât talentul. Pentru a-ți determina capacitatea, trebuie să-ți înmulțești talentul într-o anumită zonă cu volumul de efort depus.

Și totuși de ce credem că talentul este cel mai important și nu acordăm o șansa ipotezei că perseverența noastră va fi cea care își va pune amprenta asupra a ceea ce vom deveni?

 „Separarea talentului de abilități” arată Will Smith este unul dintre conceptele cele mai prost înțelese de oamenii care vor să exceleze, care au vise.

Grit înseamnă să-ți păstrezi același obiectiv de vârf pe o perioadă lungă. La întrebarea dacă avem gritul înscris în ADN există un răspuns scurt și unul lung. Răspunsul scurt este ”parțial.”Talentele în toată varietatea lor sunt, de asemenea, influențate genetic. Talentul nu este în totalitate genetic-ci o funcție a experienței.

Cum de știu oamenii de știință că atât natura  cât și mediul joacă un rol în determinarea unor aspecte precum talentul și grit-ul?Atât talentul, grit-ul, cât și celelalte trăsături psihologice relevante pentru succesul în viață, sunt influențate de gene, dar și de experiență. Cercetările arată însușirile psihologice pe care persoanele cu grit le au în comun. Acestea sunt patru: interesul, capacitatea de a practica, voința de a reuși,  dorința de a face lucrurile mai bine ca ieri. Sa ai grit înseamnă să nu te complaci în sentimentul de auto-mulțumire. În al treilea rând este vorba de scop cu sens. Pentru unii oameni sentimentul de a avea un scop se naște de timpuriu, pentru alții la maturitate. Speranța este un fel de perseverență care te împinge să te ridici la înălțimea situației.

 Ce este speranța? este așteptarea ca ziua de mâine să fie mai bună ca azi. Grit depinde de capacitatea de a se ridica de jos când a căzut. Oare pasiunea și perseverența vin cu un preț? Sau poți fi și gritty și fericit? Inteligența este un atribut de bază pe care nu îl poți schimba prea mult. S-a dovedit că „minsetul” face diferența în toate domeniile vieții, la fel ca optimismul.Muncește din greu, învață și totul  își va găsi rezolvarea. Dacă faci ceva, va exista un rezultat. Pentru a reuși prima sugestie este să-ți actualizezi convingerile despre inteligență și talent. Cultivarea educației gritty este o sugestie despre cum să-ți cultivi speranța.

 Concluzia: Omenii se străduiesc depășindu-și la un moment dat limitele să ajungă la aceea forță atotştiutoare care a creat pământul, pe om. Fără această căutare omul ar fi rămas animal. Dacă dorești să vezi limpede trebuie să înveți să treci peste greșeli și obstacole. Trebuie să-ți asumi responsabilitatea. Trebuie să fii extrem de hotărât. Tot ceea ce faci fă cu determinare neclintită. Dă dovadă de fermitate, rezistență și tenacitate. Nu lăsa obstacolele temporare să devină scuze permanente. Folosește greșelile și problemele ca pe niște ocazii de a deveni mai buni, nu ca pe niște motive de a renunța. Dacă îți creezi o viziune pentru tine însuși și o respecți neabătut, poți înfăptui lucruri uimitoare în viață.

În căutarea Fericirii - Daniel Gilbert

Autor: Daniel Gilbert

Categoria: Psihologie Practica

Colectie: Biblioterapia

Editura: CURTEA VECHE

Nr. pagini: 336

Fericirea este un truc. Un truc al naturii conceput de-a lungul a milioane de ani pentru un singur scop: să ne înșele. Căutarea fericirii este combustibilul care mișcă umanitatea - este ceea ce ne obligă să studiem, să lucrăm, să avem credință, să construim case, să adunăm lucruri, să economisim bani, să ne facem prieteni, să luptăm, să ne căsătorim, divorțăm, să avem copii și apoi să îi protejăm. Toate aceasta ne conving că fiecare dintre aceste realizări este cel mai important lucru din lume și ne impulsionează să luptăm. Dar toate acestea sunt iluzii. Cu fiecare victorie vine o nouă nevoie. Fericirea este un morcov agățat de o tijă de pescuit legată de corpul nostru. Uneori, cu mult efort, putem lua o mușcătură. Dar morcovul este încă acolo, apetisant, împingându-ne înainte. Fericirea este un truc.

Am o prietenă care, de obicei, întreabă spre sfârșitul discuțiilor: "Ești fericit/ă?" Nu am crezut niciodată că este o întrebare foarte inteligentă. Dar rezumă ideea acestei cărți:

    Primul capitol al cărții, numit „PREVIZIUNE”, explică tema principală a cărții. Subtitlul este: "viitorul nu este ceea ce ne imaginăm". Deci, da, avem o subtitrare care se potrivește cu conținutul lucrării, deoarece Gilbert își propune să explice de ce avem atât de multe eșecuri în prezicerea viitorului nostru emoțional.

Ceea ce diferențiază ființa umană de animale este abilitatea noastră unică de a gândi viitorul, deoarece avem dorința insațiabilă de a ne controla experiențele viitoare. Problema este că adesea nu reușim să îl prognozăm, pentru că o mare parte din predicția noastră despre viitor este condiționată de experiențele noastre actuale și ceea ce se întâmplă în prezent nu se va repeta în viitor.

 Aflăm de la Gilbert că gradul de fericire al unei persoane este întotdeauna influențat de setul de experiențe prin care trece, adică fericirea suferă influența subiectivității. Gilbert spune povestea a două surori gemene, Lori și Reba, care se consideră mai fericite decât media. Până acum, totul bine, dacă nu erau gemene siameze. Și majoritatea gemenilor siamezi, care nu au fost separați prin intervenții chirurgicale și care au fost intervievați, se consideră, de asemenea, mai fericiți decât media.

Se întâmplă astfel că orice observator care nu este, de asemenea, un geamăn siamez să gândească altfel: gemenii siamezi sunt mai puțin fericiți decât orice alt tip de persoană. Și se poate observa cu ușurință că odată ce gemeni siamezi se nasc, medicii caută o modalitate de a îi separa, astfel încât aceștia să poată avea vieți separate în corpuri separate, presupunând că, prin urmare, separați fizic vor fi mai fericiți decât împreună, atunci când realitatea indică exact opusul, adică nu numai că trăiesc fericiți, ci și că trăiesc mai fericiți decât cei non-siamezi.

Gilbert  ne dezvăluie că atunci când ne confruntăm cu necesitatea de a lua o decizie, folosim imaginația, adică încercăm să anticipăm cum ne vom simți în anumite situații. Se pare că imaginația are defecte, multe dintre ele provocând eșecuri de memorie (modul în care vedem trecutul) și eșecuri de percepție (facultate care ne permite să privim prezentul).

În ceea ce privește memoria, este interesant de reținut că nu păstrăm integral 100% din experiențele trecute, selectând numai acele informații esențiale, golurile fiind completate de imaginație. Același lucru este valabil și pentru percepțiile noastre asupra prezentului: păstrăm esențialul și umplem restul cu imaginația noastră. Iar aceleași umpluturi ale imaginației noastre sunt cele care ne fac sa ne imaginam viitoarele emoții.

Prezentul este tendința experienței curente de a influența opiniile noastre asupra trecutului și viitorului. De exemplu, în anii 1950, bibliotecile americane erau pline de cărți care descriau o presupusă „vârstă atomică“ (orașe cu ziduri de sticlă, mașini zburătoare, și așa mai departe ...). Și s-a întâmplat ceva? Nimic. Și acest lucru se întâmplă nu numai în legătură cu trecutul, ci și cu viitorul. De multe ori suntem ancorați în prezent într-o asemenea măsură încât ne imaginăm viitorul nostru concentrat în prezentul pe care îl trăim.  De exemplu, ne este greu să ne imaginăm gustul unui fruct pe care îl vom mânca mâine dacă, în timp ce ne imaginăm acest sentiment, păstrăm gustul ocupat cu o altă aromă.

Prin urmare, atunci când ne imaginăm fericirea, credem că are ceva de a face cu ceea ce visăm acum, în timp ce diferite studii ne-au arătat contrariul. Fericirea ar putea fi ceea ce primim atunci când nu ajungem la ceea ce visăm acum.

Una dintre cele mai interesante capabilități ale creierului uman este de a raționaliza evenimentele, orice tip de eveniment, inclusiv cele mai traumatizante, cum ar fi accidentele și pierderea rudelor apropiate. Aceasta înseamnă că, deși evenimentele negative ne afectează, ele nu ne influențează atât de mult și atât cât ne așteptăm în general.

Când trecem prin experiențe reale, avem tendința de a căuta modalități de a profita mai mult de ele, creând uneori iluzii. De asemenea, ne permite să manipulăm faptele, acceptând doar ceea ce ne pare credibil. Trăim pe marginea realității și a iluziei, iar acest lucru creează pentru noi un sistem de imunitate psihică, care ne protejează de nefericire, așa cum avem un sistem imunitar biologic care ne protejează de boală. Și aici intervine un fapt curios: pentru că este mai ușor pentru noi să creăm o viziune pozitivă asupra acțiunilor decât a inacțiunii, ajungem să ne căim mai mult pentru ceea ce nu am făcut decât pentru ceea ce am făcut. Și asta pentru un motiv logic: ne amintim experiențele prin care trecem, dar este imposibil să ne amintim de experiențele pe care nu le experimentăm! Acum, cum putem să ținem cont de ceea ce nu există? Cum ar fi viața dacă ar fi luat acest curs, am fi profitat de acea afacere, am fi petrecut mai mult timp cu familia ...? Ele sunt lucruri - care la urma urmei nu au existat în experiența noastră. Cele care au existat, le dăm o conotație specială, le apreciem și, prin urmare, sunt o sursă mai mică de căință.

Cunoștințele pot fi dobândite fie prin propria experiență, fie prin experiența altora. Memoria omului are un truc de a selecta, din experiențele anterioare, pe cele mai neobișnuite. De exemplu: unde ați fost și ce ați făcut pe 11 septembrie 2011? Dar pe 10 septembrie 2012?

Acest eșec al memoriei este o problemă, deoarece are impact asupra viitorului: ajungem la concluzia că aceste experiențe neobișnuite sunt cele care tind să se repete în viitor. Adică, transformăm lucrurile neobișnuite în lucruri obișnuite. Și asta provoacă multe probleme. Gândiți-vă, de exemplu, la acei oameni care se tem să călătorească cu avionul. Probabil, ei pretind, ca bază pentru această atitudine, sunt accidentele aviatice care au avut loc recent. Aceste accidente aeriene care au avut loc o dată sau de două ori în anii anteriori sunt bine impregnate în memorie. Dar mii de curse aeriene care au avut loc fără incidente nu sunt stocate în memorie.

Concluzia: ”În cătarea fericirii” este o călătorie interesantă despre cum funcționează mintea și cum se joacă cu noi. Aspectele pe care le implică sunt numeroase, de la modul în care iluzia optică influențează asupra stării noastre de spirit, a opiniilor oamenilor care au trăit experiențe similare cu ale noastre. Pe drumul spre realizarea obiectivelor și dorințelor noastre, încercăm să oferim totul pentru a obține ceea ce, presupunem, că ne va face fericiți. Privim spre viitor, cu așteptări mari, încercăm să ne imaginăm care vor fi deciziile corecte de luat pentru ca totul să meargă bine.

De asemenea, Gilbert ne spune că nu există o formulă simplă pentru a obține fericirea. Cu toate acestea, creierul nostru ne permite să mergem mai departe, spre viitor, și astfel ne împiedicăm în fericire.

Fericirea nu este un scop în sine, ci o consecință a modului în care ne conducem viața. Oamenii care caută rețete complicate și răspunsuri pentru ei, sfârșesc să piardă din vedere micile plăceri și bucurii. Viața de zi cu zi a unei persoane și modul în care reacționează la cele mai triviale situații, definesc nivelul său de fericire. Sau, pentru a rezuma totul: o modalitate garantată de a fi fericit este de a avea grijă mai puțin de a fi fericit.

Fetele din Idlewild - Simone St. James

 An aparitie: 2019

Autor: Simone St. James

Categoria: Literatura Universala

Colectie: Passport

Editura: HERG BENET

Nr. pagini: 416

 

  Simone St. James a creat o poveste frumoasă, care m-a fascinat încă de la început.

Două crime în două perioade diferite, cercetate de o jurnalistă câțiva ani mai târziu. Cautăm in permanență o legatura intre cele doua fete moarte. Au fost ucise de aceeași persoană? Omul despre care se spune că a ucis-o pe una dintre ele este de fapt nevinovat? De ce trebuie să fie reconstruit dintr-o dată internatul Idlewild Hall ? Și cine este Mary Hand? Pare să bântuie locul unde au fost găsite ambele fete. Este o fantomă reală sau există o explicație rezonabilă pentru existența ei? Cum se poate ca cumva toată lumea să o vadă, să o audă și să o simtă la un moment dat? Și ce vrea? Este bună sau rea? Are vreo legătură cu crimele? Am fost destul de curioasă să aflu răspunsurile la toate aceste întrebări, deși încă nu sunt sigură dacă îmi plac răspunsurile date până la urmă. Cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă „fantoma” ar fi avut un rol și mai mare. Ar fi putut fi folosit chiar mai eficient pentru a spori suspansul.
                Capitolele care acoperă atât flash-back-uri, cât și evenimente contemporane m-au captivat pe deplin. Ambele fire narative, desfășurate în paralel, hipnotizează și în același timp evocă emoții și o dorință irezistibilă de a rezolva un puzzle misterios și întunecat, cu fantome în fundal. Adevărul terifiant se află în spatele minciunilor, tăcerilor și manipulărilor, iar secretele mențin în mod interesant tensiunea.
                Pe scurt: Combinația dintre două lumi, realul și paranormalul, a făcut ca întregul roman să aibă o formă unică. De la prima până la ultima pagină, se citește bine, narațiunea este matură și dezvoltată, descrierile sunt plastice, iar dialogurile convingătoare. O privire fascinantă asupra naturii complexe a omului, combinată cu condiții istorice, personalități dependente de tragediile trăite, o prietenie ce rezistă peste ani.